Caracterul sau rezistenţa psihică în sport

Caracterul sau rezistenţa psihică în sport

Pentru a avea succes în viaţă şi mai ales în sport, ai nevoie doar de talent? Este talentul suficient? Dacă, da, atunci de ce unii sportivi mai puţin talentaţi, ajung să aibă performanţe deosebite iar foarte mulţi alţi sportivi deosebit de talentaţi se gândesc mai mereu să renunţe deoarece încă nu au succes? Putem prezice pe baza unor indicatori care sportiv va avea şi care nu va avea succes? De ce anume ai nevoie pentru a avea succes?

Gheorghe Hagi, după ani de experienţă competiţională la cel mai înalt nivel şi după ani de investiţii majore în copiii de la academia de fotbal, a ajuns la concluzia că pentru a avea succes în sport, tinerii au nevoie de ambiţie. Ambiţia se defineşte ca o dorinţă puternică venită din interior, este un act de voinţă superioară necesară depăşirii unor obstacole. Fără doar şi poate, ambiţia este necesară în sport. Ea reprezintă acel „de ce?” care te face să îl găseşti pe acel „cum?”

 

Dar psihologia performanţei ne dovedeşte că îngredientul succesului în sport este dat nu de ambiţie (voinţă) ci de caracter (eng-mental toughness). Temperamentul şi aptitudinile sunt acele componente înnascute ale personalităţii noastre, dar caracterul este componenta dobandită prin exerciţiul vieţii în decizii şi situaţii de viaţă.

În urmă cu aproximativ doi ani de zile unul dintre sportivii cu care am lucrat a trebuit să ia o decizie deosebit de dificilă şi anume de a-şi confrunta cele mai cumplite temeri legate de performanţă şi imaginea sa socială sau de a renunţa la a mai lucra cu mine ca urmare a unor presiuni venite din partea antrenorului său care nu vedea cu ochi buni colaborarea sa cu un psiholog sportiv. Antrenorul respectiv, care provine dintr-o cultură bazată pe valoarea de masculinitate (puterea impusă prin tonul vocii ridicat, pumnul în masă), distanţă de putere mare (autoritate câştigată apriori pe baza poziţiei sale şi nenegociată permanent) şi control desavârşit cu privire la tot ceea ce fac sportivii săi i-a interzis sportivului să îşi consulte psihologul în legătură cu problemele sale. Afirmaţia sa ducea către vorbe ce se aseamănă cu „eu sunt psihologul tău, eu sunt tatăl tău, eu fac tot ce vreau aici, iar tu eşti nimic fără mine”, „psihologul te spală pe creier”, „psihologul este doar pentru cei slabi”, etc. Din partea antrenorului veneau zilnic în vestiar ameninţări legate cu pierderea carierei de sportiv şi ieşirea din echipă a oricărui jucător care işi consulta psihologul sportiv. Unii dintre ei care deja cunoscuseră efectele consultaţiilor psihologice de specialitate asupra performanţei în sport au continuat să vină, alţii, din frică, au renunţat. Atunci am considerat că sportivii români nu sunt obişnuiţi cu presiunea psihologică şi am apelat la o tehnică preluată din terapia raţional-emotivcomportamentală (REBT) propusă de psihologul american Albert Ellis, numită atacul ruşinii (shame attack) pentru contracararea ruşinii şi a emoţiilor negative trăite de sportivi sub presiunea antrenorilor sau a colegilor. După câteva şedinţe, unul dintre clienţii cei mai dedicaţi acestor şedinţe, care era şi cel mai criticat de către antrenor, deşi juca pe un post care nu îl expunea la situaţii de a marca, şi deşi până atunci nu marcase goluri în campionat, a început să marcheze aproape meci de meci şi să aducă puncte foarte importante echipei sale. Atacul de ruşine este o acţiune curajoasă care poate fi realizată doar în măsura în care dorinţa de succes depăşeşte teama eşecului. Iar acest lucru necesită caracter (provocări constante, perseverenţă în vederea atingerii obiectivelor şi depăşirii obstacolelor, autocontrol şi încredere). Atacul ruşinii l-a ajutat pe sportiv să îşi provoace mintea la depăşirea ruşinii, a criticii şi a fricii, să persevereze în înfrângerea acestor bariere, să se autocontroleze atunci când mintea îi dicta să renunţe şi ca urmare să îşi zidească o încredere puternică în forţele sale. Vorbind cu sportivul respectiv, mi-a mărturisit că mai important ca talentul de care dispunea şi pe care il provoca în mod constant pentru a creşte şi a-şi depăşi limitele, ceea ce l-a ajutat cel mai mult este caracterul. Caracterul l-a ajutat să îşi confrunte temerile, criticile, ruşinea, antrenorul, teama de eşec, chiar lipsa încrederii în sine şi apoi să continue să îşi urmeze visul în altă ţară. Visul său continuă. Nu s-a încheiat. Acolo a dat peste alte obstacole dar nu îi este teamă deoarece deja este călit.

 

Zilele trecute a venit testul caracterului pentru alţi sportivi. Un alt antrenor care se face auzit doar ridicînd tonul şi dând cu pumnul în masă le-a impus sportivilor să nu mai lucreze cu psihologul sportiv. Şi aceşti sportivi trebuie să ia o decizie a caracterului, a controlului fricii şi ruşinii, a depăşirii ameninţărilor, a persevera în direcţia dictată de valorile lăuntrice, a persevera în vederea atingerii obstacolelor, a provocărilor ce vin din cauza schimbării şi a nesiguranţei. În cazul în care, aceşti sportivi vor decide să îşi construiască mai întâi caracterul, viitorul lor în performanţa sportivă este asigurat. Zidirea caracterului creează încredere iar încrederea te face să fii mai ambiţios, să îţi doreşti tot mai mult de la tine şi de la viaţă.

Cand apar situaţii critice în fotbal sau în tenis, deciziile (luate la cald, sub presiunea ameninţării sau la rece, când nu te vede nimeni), zidesc sau distrug caracterul necesar pentru performanţă. Pe terenul de sport, ceea ce ai decis in afara lui, atunci când erai doar tu cu colegii, cu antrenorii sau când nu te vedea nimeni, poate influenţa dacă rezişti sau nu sub presiune. Unii sportivi sunt încă prea tineri şi au scuzele lor când cedează, alţii nu au nicio scuză. Dar şi unii şi alţii pot să se întoarcă la acel moment zero unde şi-au pierdut caracterul, şi prin efort şi sacrificii să reînceapă zidirea acestui ingredient cheie în succesul sportiv.

Se spune că cei care confecţionau catarge pentru corăbiile care traversau mările şi oceanele, mai întâi căutau copacii cei mai drepţi din pădure pe care îi însemnau cu un semn. Apoi, începeau să taie tot ceea ce creştea în jurul acelor copaci însemnaţi şi foloseau lemnul respectiv la foc. În felul acesta, furtunile care se abăteau asupra pădurii reuşeau să treacă anduranţa copacului prin testul vremii vitrege, întâlnite de marinari pe valurile şi furtunile mărilor. Copacii care rămâneau drepţi în urma acestor furtuni erau calificaţi pentru a fi catarge, iar cei care se frângeau, erau folosiţi pentru foc. La fel este şi în sport, cei mai talentaţi sportivi sunt însemnaţi, apoi selectaţi, apoi testaţi prin furtunile vieţii, unde caracterul lor va hotărâ din ce material sunt făcuţi şi pentru ce anume sunt făcuţi.

Caracterul se zideşte atunci când apar furtunile vieţii, atunci când apar ameninţări, schimbări, încercări, accidentări, când rămâi singur şi nu te vede nimeni, când toţi cei care te lăudau în zilele bune te-au abandonat, când te lupţi cu sisteme învechite, cu mentalităţi erodate, când depăşeşti limita banilor, când treci peste prejudecăţi şi înfrângeri, când ai cel mai nesuferit antrenor sau cele mai proaste condiţii de antrenament şi când încă nu ţi-ai pierdut visul.

În final, vei rămâne fie cu motive de bucurie şi satisfacţie fie cu scuzele potrivite pentru nereuşitele tale. Du-te la copacii din pădure. Întreabă-te cum rezistă copacul însemnat la atâtea încercări? Cum îşi depăşeşte cele mai mari frici? Cum perseverează? Cum se provoacă de la o zi la alta? De ce nu abandonează? Du-te apoi, la copacii care s-au frânt. Întreabă-te de ce s-au frânt şi unde puteau câştiga lupta? Succes. Prin faptul că îţi pui aceste întrebări, însemnă că eşti pe drumul cel bun. Mai fă un pas, şi încă unul. Nu te uita înapoi. Priveşte la visul tău. Decide, vrei să fii catarg, sau lemn de foc. Cred că deja ştii ce vrei să fii.

Ioan Popoviciu

 

back to top