Cultivarea unei mentalităţi solide în sport

Cultivarea unei mentalităţi solide în sport

Psihologul american Carol Dweck afirma ca nu posesia unui talent deosebit îl face pe un sportiv să îşi atingă potenţialul maxim şi implicit obiectivele sale ci felul în care interpretează propriul talent ca fiind fix sau cultivabil. Mentalitatea talentului fix ia în considerare faptul că odată cu talentul pe care il moşteneşti, primeşti şi un “certificat de garanţie” al succesului, sportivul neavând motive să munceasca la fel de mult deoarece prin comparaţiei cu ceilalţi sportivi el este unic şi complet. Mentalitatea talentului cultivat prin efort ia în considerare faptul că focalizarea atenţiei pe procesul de dezvoltare personală continuă pe baza efortului, a antrenamentului conştient, a sacrificiilor şi a dedicării totale poate transforma talentul de la un nivel ridicat la un nivel superior.

De ce în unele culturi această mentalitate a efortului cultivat este o valoare social culturală iar în altele nu? Sociologic vorbind, Hofstede (sociolog suedez care a studiat sociologia valorilor) consideră că la nivel mondial, comunitar sau organizaţional, lumea se împarte în funţie de valorile şi principiile de bază. Valoarea este reprezentată de scopul ultim al acţiunilor indivizilor ca elemente definitorii pentru viaţa socială. Valorile umane (ca principii) au forţa necesară de a transfera aceste concepte abstracte în atitudini faţă de sine, faţă de alţii, faţă de muncă şi faţă de viaţă în general. Valorile ca principii nu pot fi direct observate, ele se constituie în concepţii despre ceea ce este dezirabil social, şi pot fi asimilate în procesul nostru de aspiraţie la un grup de referinţă. Hofstede a identificat cinci dimensiuni ale valorilor dupa cum urmează: a) distanţa faţă de putere (distanţa mică presupune legitimarea continuă a puterii-identificată în culturile înalt democratice iar distanţa mare faţă de putere-identificată în culturile totalitare), b) evitarea incertitudinii sau nesiguranţei (culturile totalitare controlează relaţiile sociale şi libertatea de expresie pentru evitarea incertitudinii), c) individualismul versus colectivismul, d) masculinitatea culturală versus feminizarea culturală şi e) orientarea pe termen lung versus pe termen scurt. Hofstede consideră, pe baza cercetărilor sale longitudinale că o cultură a performanţei ridicate în orice domeniu îmbracă caracteristicile valorilor distanţei mici faţă de putere (trebuie să vii constant cu cele mai bune argumente pentru a-ţi justifica autoritatea), acceptarea incertitudinii (accepţi că nu trebuie să fii preocupat de parerea celorlalţi faţă de tine dar continui să îţi asumi riscuri legate de creştere), individualismul (a învăţa cum să înveţi pentru a creşte, împreună cu asumarea responsabilităţilor de creştere), acceptarea diversităţii şi orientarea pe termen lung (capacitatea de a amâna gratificarea sau recompensa ca forţă a autocontrolului). Mentalitatea efortului cultivat câştigă teren în contextul cultural al acestor valori.

Ce reprezintă şi cum putem cultiva o asemenea mentalitate?

Mentalitatea de creştere presupune o orientare a valorilor personale înspre efort, înspre amânarea gratificării, înspre tendinţa constantă de depăşire a limitelor personale şi a talentului dincolo de situaţia actuală. Presupune identificarea sportivului cu idealul său şi urmărirea constantă de atingere a acestui ideal prin toleranţa incertitudinii (asumarea riscurilor de a eşua, de a te face de râs sau de a nu-ţi atinge obiectivul propus). In viziunea acestei mentalităţi, efortul este ceea ce te face un sportiv bun, efortul te face să araţi că poţi depăşi provocările. Succesul reprezintă atingerea şi depăşirea limitelor tale, învăţarea şi dezvoltarea în timp de noi abilităţi. Succesul trece dincolo de atingerea unor obiective de performanţă, şi se focalizează mai ales pe procesul continuu de urcare a sportivului, prin responsabilizare, pe scara autodepaşirii sale. În ceea ce priveşte colegul ideal sau antrenorul ideal, aceştia urmăresc luarea limitărilor personale şi eşecurile personale şi provocarea continuă spre depăşirea lor. Imi amintesc finala Champions League de la Istambul cand la pauză Milan conducea pe Liverpool cu 3-0. Orice echipă de pe faţa Pământului ar fi spus: „nu e ziua noastră”, „azi sunt mai buni ca noi”, „au jucători mai dedicaţi”. Dar nu şi jucătorii lui Liverpool sau Middlesborough (in semifinala cu Steaua). Aceşti jucători au găsit în adâncul conştiinţei lor această valoare a efortului care duce la rezilienţă psihică. În această mentalitate, eşecul (orice rezultat încă neîncheiat) se traduce doar prin „Nu încă, mai mult efort!”, „Crede în şansa ta!, Urmăreşte obiectivul tău!”, Atitudinea mea este singurul meu obstacol!”. Unde au găsit sportivii cu mentalitatea efortului această valoare? La antrenamente. În acele situaţii de dificultate maximă când au fost apreciaţi mai ales pentru efort. De ce pentru efort şi nu pentru talent? Pentru că talentul este înnăscut, nu ai nici un merit pentru el iar a fi apreciat pentru ceva ce nu are de a face cu alegerile tale sau cu caracterul tău este de prisos. Dar aprecierea sacrificiului, a deciziilor, a convingerilor, a caracterului arată pe de-o parte că cel care apreciază efortul cunoaşte şi împărtăşeşte valenţele caracterului şi totodată vrea să le cultive. De asemenea, aprecierea efortului arată că te focalizezi pe ceea ce poţi controla, şi focalizându-te pe ceea ce poţi controla, vei urmări cum talentul (care iniţial era fix) începe să descopere noi valenţe (devine cultivat). Caracterul competitiv (mentalitatea învingătorului) este un ceoncept nou format din 4 dimensiuni: autocontrol, dedicare, provocare şi încredere. Autocontrolul presupune capacitatea de a-ţi stăpâni impulsurile, emoţiile, gândurile şi de a amâna gratificarea (recompensa, automulţumirea, aprecierea talentului). Dedicarea presupune că ai un vis la care nu ai renunţat încă. Ai o ambiţie şi un obiectiv care devin pasiuni personale, care înlătură alte pasiuni trecătoare din câmpul priorităţilor şi te dedici complet acestei misiuni. Provocarea presupune că poţi mai mult şi vrei mai mult, că proiectul tău nu este încheiat, că nu ţi-ai spus ultimul cuvânt şi încă crezi în creşterea ta. Că schimbarea este mai bună decât stabilitatea, că incertitudinea poate fi tolerată, că pot să amân gratificarea pentru o recompensă şi mai mare. Încrederea este o consecinţă a acestor trei atitudini caracteriale legate de performanţă şi vine cu convingerea că dedicarea, autocontrolul şi provocarea (sacrificiul de sine) vor da rezultatul scontat (victoria sau atingerea obiectivelor personale).

Sportivii cu mentalitatea de creştere, vor juca la fel de intens şi cu echipe slabe sau adversari slabi şi cu echipe bune şi adversari buni. De ce? Ei vor căuta noi provocări şi vor încerca să cultive sau să păstreze mentalitatea de învingător. Ei nu se lasă definiţi de un rezultat de pe tabelă, ci definiţia identităţii lor este dată de acest proces continuu de perfectibilitate prin antrenabilitate. Nu situaţiile îi definesc pe ei ca sportivi, ci ei sunt cei care definesc situaţiile. Ei au această convingere că în mod constant au o alegere, şi că reuşita lor în sport va fi dată de alegerile pe cale le fac. Această antrenabilitate poate fi conceptualizată prin cuvintele lui Michael Jordan: „Am greşit de nenumărate ori, aşa am devenit cel mai bun”, Conceptualizarea sa converteşte eşecul sau greşeala într-o nouă provocare.

 

Ioan Popoviciu

back to top