Învățarea psihologică în sport. De la incompetență la excelență

Învățarea psihologică în sport

De la incompetență la excelență. Procesul de învățare imită foarte bine dezvoltarea fizică și cea psihologică a personalității. Ne dezvoltăm fizic și psihic, nu linear ci în salturi. Există salturi de dezvoltare fizică, la fel cum există salturi de dezvoltare psihologică. După aceste salturi apar fazele de platou urmate de alte salturi de creștere. Învățarea urmează aceleași considerente, nu învățăm linear, ci după fiecare fază de platou, există o explozie a curbei învățării în care copilul acumulează deprinderi și cunoștințe noi, ca apoi să apară un alt nivel de platou, de sedimentare a deprinderilor și de automatizare a execuțiilor. Salturile de creștere fizică, psihologică și a cunoștințelor și deprinderilor sportive dau energie fizică (viteză, rezistență), mentală (atenție) și emoțională (încredere, pasiune, provocare).

Încrederea acumulată în urma numeroaselor încercări de aprofundare care mai apoi se materializează prin formarea unei noi abilități le oferă copiilor dorința de explorare, autonomie și inițiativă. Aceste dobândiri psihologice creează premisa formării pasiunii care decurge din acest sentiment al autoeficacității. Similar cu sentimentul eficacității este stima de sine, o variabilă psihologică mult mai instabilă și care decurge din victoriile din competițiile sportive. Stima de sine formează o formă instabilă de încredere (pasiune trecătoare ca un joc de artificii) și descrie, în mare, doar măsura talentului și a abilităților acumulate de către sportivi. De aici și expresia folosită de către antrenori: ”victoriile aduc victorii”. Totuși, există alături de stima de sine, un ingredient mult mai stabil al încrederii, iar acesta este sentimentul autoeficacității. Acesta se traduce prin ideea că după numeroase încercări, sportivul poate depăși barierele învățării, se adaptează și crește. Copiii cu acest sentiment al autoeficacității sunt deseori surprinși spunând că ”în sfârșit pot face ceea ce am antrenat atâta timp” sau ”în sfârșit mi-a ieșit tehnica x sau y”! Încrederea care are la bază sentimentul autoeficacității ia în considerare nu doar factorul talent, ci și cel caracterial (efortul, răbdarea și perseverența). În felul acesta, învățarea psihologică a deprinderilor sportive și dezvoltarea personalității ”fac casă bună împreună”. Aceasta presupune trecerea de la încredere, autonomie și inițiativă, la hărnicie, ceea ce psihologia sportivă o numește pasiunea rezistentă (la uzura timpului și a eșecului). De data aceasta, focul de artificii este înlocuit cu energia unui vulcan care mocnește ani întregi înlăuntrul Pământului ca mai apoi să treacă prin straturile de roci și să iasă la suprafață.

Rolul părinților și al antrenorilor este deosebit de important la acest nivel al învățării și dezvoltării. Psihologul american Angela Duckworth analizează mediul familial și de antrenament al copilului performant. Există, după Duckworth, patru feluri de părinți sau antrenori: în funcție de factorii a). căldură emoțională și b) standarde de performanță. Prin combinarea acestor factori, vom avea a). părinți și antrenori permisivi (căldură emoțională și standarde scăzute), b). părinți și antrenori neglijenți (standarde scăzute și răceală emoțională), c). părinți și antrenori autoritari (standarde înalte dar răceală emoțională) și d). părinți și antrenori asertivi sau înțelepți (standarde ridicate într-un mediu afectiv cald, pozitiv, de acceptare). Este evident că singurul mediu care poate oferi nu doar abilități dar și excelența și tăria psihică (capacitatea de a performa sub presiune) este cel al standardelor ridicate în contextul acceptării necondiționate. Autoritatea (standarde ridicate dar răceala emoțională) creează abilități ridicate, dar distruge plăcerea de autodepășire și reziliența psihologică sub presiune. În cazul în care vorbim de o pasiune trecătoare, este important să vedem dacă s-a instaurat o stimă de sine negativă și să formăm un puternic sentiment al autoeficacității. Aceasta presupune dialog, (nu monolog sau predică), încurajare, ascultare, interes sau simpla prezență a părintelui, ca mesaj al faptului că ”iubesc să te văd cum te pregătești”. Copiii nu vor sa audă sfaturi din partea părinților, (le vor cere ei atunci când sunt pregătiți), nu vor să asculte predici, sau lecții, (acestea sunt privite drept critici adresate fie personal fie la nivelul talentului său) ci vor să audă încurajări, susțineri și din când în când să vadă prezența părintelui la antrenament cu mesajul că ”ceea ce faci tu este important și valoros pentru mine”.

Standardul înalt nu înseamnă strigăt, critici, acceptare condiționată, pedeapsă pentru rezultate proaste. Standardul înalt înseamnă disciplină, evaluarea performanțelor coroborată cu ridicarea treptată a ștachetei, provocarea (abandonarea zonei de confort), motivarea, încurajarea, antrenamentul conștient și deliberat, urmărirea și atingerea obiectivelor. Toate acestea duc spre creștere și autodepășire. Acceptarea, ascultarea activă, aprobarea personalității copilului, înțelegerea nevoilor și recompensa efortului constituie ”pansamentul” afectiv aplicat peste ”rana efortului”. În felul acesta transmiți ideea că efortul primează înaintea câștigului, disciplina este mai importantă decât talentul, victoria luptei cu tine (autodepășirea) este mai importantă decât victoria cu adversarul din teren. În loc de acest ”victoriile aduc victorii” vom putea afirma ”Ai învins? Continuă! Ai pierdut? Continuă!”

back to top