A fost o dată ca niciodată, sună ca o poveste fantastică: România, de patru ori campioană mondială la handbal! Dar a fost adevărat! Trebuie să mă credeți!

-a întâmplat demult, unii dintre voi nici nu erau născuți. La primele două, nici eu nu apărusem prin peisaj. 1961, 1964, 1970 și 1974 – naționala masculină a României, campioană mondială la handbal! Au fost ani buni în care am dominat handbalul mondial și în care i-am învățat și i-am ridicat pe francezi, de exemplu, care ne-au ajuns între timp și ne-au depășit cu viteza luminii. ]Unul dintre campionii mondiali din 1970 și 1974, Ștefan Birtalan (67 de ani), le-a vorbit studenților, la Sports Business Academy, despre marile performanțe de atunci. Birtalan a fost golgheterul CM din ’74 din RDG, cu 47 de reușite, și a mai câștigat cu naționala României două medalii de bronz la JO 1972 și 1980 și una de argint, la JO 1976. Iar cu Steaua a luat Cupa Campionilor Europeni în 1977! Printre coechipeierii lui de atunci: Penu, Ghiță Licu, Gațu, Gunesh, Gruia, Radu Voina. Ce nume, ce supereroi! „Cu banii pe care i-am primit pentru titlul mondial din 1970, am reușit să ne luăm câte un televizor Opera alb-negru. Noi nu jucam cu gândul la bani, cum se întâmplă acum cu mulți dintre jucători. Prea mult ne conduce banul. Chiar nu înțeleg cum un jucător poate renunța la națională pentru că n-a primit diurnă 100 de dolari pe zi. E trist pentru mine. Eu și acum, la vârsta asta, aș juca pentru națională”, și-a expus Birtalan filozofia la Sports Business Academy.

De ce a regresat handbalul românesc? De ce povestea nu a mers mai departe? Ne răspunde același Ștefan Birtalan, desemnat de două ori cel mai bun handbalist din lume: „Pentru că acum toată lumea se gândește numai la bani. Noi n-am fost așa, generații întregi. Am jucat handbal pentru că ne plăcea enorm acest sport”. Era altă lume, erau alți oameni, se juca poate un handbal romantic, dar, vorba lui „Bibi” Birtalan – „tot așa se arunca la poartă”. Oare ce făceau oamenii ăștia de ajunseseră să domine lumea în handbal? Ce mâncau? Cât dormeau? Cum se distrau? Cât se antrenau? „Noi nu ne accidentam așa des, dar mâncam bine. Eu îi întreb pe actualii handbaliști: Iar v-ați accidentat? Poate exagerez, dar trebuie să fii atent și la ce oră te culci, cât te odihnești și ce mănânci. Pe vremea lui Ceaușescu erau doar două baruri în București. Unul s-a dărâmat la cutremur și a rămas doar unul. Eu am fost o singură data în bar când jucam, după ce am câștigat Campionatul Mondial, ne invitase Viorel Păunescu. Acum sunt 20.000 de baruri, cluburi. Nu zic să nu te duci, dar pentru a fi un sportiv de top, trebuie să ai grijă și la aceste aspecte.”, și-a spus părerea Birtalan la cursurile Sports Business Academy. Eroii noștri fantastici de acum 40 și ceva de ani mai aveau un secret: munceau enorm la antrenamente. „Pentru Campionatele Mondiale din 1970 și 1974, am stat câte 9 luni în cantonament! Făceam antrenamente dure, zi de zi. Când terminam, curgea apa pe noi. Ne lăsau acasă din două în două săptămâni, de sâmbătă dimineața până duminică după amiaza. Bine, așa-zis sâmbătă dimineața, pentru că plecam de la Snagov cu o mașină care oprea de trei ori până la București, ajungeam la ora două acasă”.

Seriozitate, muncă, dragoste pentru handbal, viață extrasportivă exemplară. Parcă sunt cuvinte prea mari pentru început de mileniu trei. Dar a fost o dată, demult, în secolul trecut, în mileniul trecut, o echipă a României incredibilă. Cea mai bună din lume! Și da, povestea e adevărată!

Credit foto: *ACEST ARTICOL A FOST PRELUAT CU ACORDUL SPORTESCU.RO